Ce vinovate ziduri ca n-au avut cum să mai strige
durerea încolțită-n patu-nsângerat!
Ce vinovate uși că nu s-au mai deschis
decât în clipa morții și-a sufletului salt!
Și vinovate sunt ferestrele căci nu s-au spart
de strigătu-amuțit al chinului blamat!
Și vinovată ești ființă
când crezi că-n fața morții poți să-nvingi...
Și vinovată ești ființă
când iți retezi secundele sperând...
și când rămâi, respiri, privind nedumerită,
cum moartea-ți fur-o viață...
Pe drum încoronat cu flori,
călătorește suflul, simțindu-și pentru un ultim timp, trăirea...
in trupul fără vlagă.
Ce trist se-aruncă peste viață,
pământ cu iz de sfâșiere!
Și contrasteaza prospețimea gropii,
cu spaima si durerea celor ce au pierdut și greutatea neființei!
Și pleci...
In sunete de jale, în murmurul sfâșietor...
al celor ce te-au vrut și te-au avut și te-au iubit în viața asta.
Ce urlete!
Ce vuiete sfârșesc în asfințit!
Ce urlete...de chinuri colosale, nînțelese insă de cei ce n-au iubit.
Ce urlete și ce mai frică...de chinul omului silit să-nfrunte condiția umană!
