Coregrafia vieții mele s-a cam blocat...
În culise mă regăsesc...dar nodul din gât mă oprește...
mă oprește să-mi dansez valsul tinereții pe scena vieții.
Am ritmul, știu mișcările, le-am învățat cu timpul...
le-am învățat cu dungi de rimel pe obraji.
Cu zilele si anii...fără nicio balanță.
Am zâmbetul doar în culise și culisele-s în mine.
Nu-mi vine să-l mai pun pe scenă căci mă sperie oamenii.
Mă sperie prin nepăsare și vorbe multe și degeaba.
Mă sperie cu superficialităti și suflete absente și-anesteziate de trivialităti.
Ceva lipsește.
Nimeni nu vede, nimeni nu aude.
Cin' să-nteleagă cântecul din mine?!
Nici creionul nu mă mai ascultă și-i trist...
Căci sunt pagini ce rămân nescrise.
Cum să continui dacă nu mai pot dansa?!
Cum să dansez dacă nu-mi mai găsesc ritmul?!
Cum să zâmbesc dacă nu mai am cui?
C-o panză de bomfaier, lent o să-mi omor destinul...
iar dac-o fi să supăr Universul măcar să știu c-o să-mi recapăt ritmul.
Ritmul...
Ritm fără umbre și durere.
Ritm fără cuvinte, cu simțăminte ca avere...
Ritm cu secundele ca anii.
Ritm de zâmbet ca grimasă preferată...
ritm de esență și-n esența mea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu